Între viață și moarte
ilustrație Dreamstime

N-am avut de multe ori noroc în viață. Cel mai mare noroc s-a întâmplat când am îmbrățișat deschis cariera de medic și mi-am primit, de-a lungul și de-a latul anilor, cele mai frumoase lecții. După o gardă grea în care întâlnesc tot felul de oameni ce-mi dezvăluie bucăți din poveștile lor, îmi mai trântesc câte un “cât de norocos sunt!” și chiar simt asta: am cea mai frumoasă meserie din lume.

Ca medic, mi-a fost dat să stau pe vârfuri, precum o grațioasă balerină, în spațiul îngust ce separă viața de moarte. În acel spațiu, timpul se poate reduce la câteva secunde care fac diferența; comprimi toată experiența ta, tot ce ai învățat, acționând cu precizie sau grosier, depinde de moment și condiții, pentru a salva un om. Reușești și te bucuri nespus. Pierzi lupta și plângi în tine și peste tine, conștientizând că există pe undeva o entitate mai puternică în fața căreia trebuie să rămâi mereu umil.

Am învățat, în ultimii ani de medicină de urgență sau consultații mai liniștite care au legătură mai mult sau mai puțin cu inima, ce înseamnă parcela asta prinsă între două întunericuri, cel dinainte de naștere și cel de după moarte. Se trăiește greu, greu de tot și se moare ușor, ușor de tot. Am crezut, într-o naivitate care s-a mai ameliorat pe alocuri, că suferința dată de boală sau de orice altceva unește oamenii. Nu e nimic ubicuitar aici. Sunt parteneri care se despart după ce unul se luptă cu cancerul sau cu o depresie. Sunt oameni care își abandonează părinții sau copiii prin spitale sau cămine, într-un egoism suprem.

Mi-am spus cândva că cele mai frumoase lupte în viață sunt cele pe care le dăm pentru alți oameni, că așa primim satisfacții de neegalat și chiar reușim să atingem ceva ce pare fericire, care după mine include și bune, și rele. Asta pare să fie funcțională la mine și cred că la orice coleg medic, prin actele terapeutice pe care le facem pentru pacienți. Îmbrățișez ideea și-n viața personală, unde cred că iubirea include și lupte multiple.

Nu moartea ne desparte cu adevărat, ci chiar viața, cu toate nimicurile ei, cu orgoliile prostești, cu actele de lașitate, cu iluzia unei atingeri de stări superioare când prezentul ne arată câteva neajunsuri și apelăm imediat la fugă. Pierderea unui om ne oferă o resetare emoțională, o descărcare benefică, o reașezare la o masă cu propria persoană, reconsiderând niște lucruri – ne dăm seama că trebuie să mergem înainte și știm că vom păstra mereu în noi omul plecat doar cu trupul. Ne dăm seama că viața e frumoasă, dar se termină. Se va termina și pentru noi, cândva. La ce bun toate distragerile mărunte, abandonurile, ura perpetuă?

Stau pe vârfuri în acel spațiu restrâns și mă gândesc la toată încărcătura psihologică a meseriei mele. Dacă reușesc să salvez un tânăr, îi las deschisă toată viața înainte. Dacă salvez un bărbat de 95 de ani, îi las câțiva ani, câteva luni sau poate câteva zile, dar cine poate decide care bucată de timp e mai importantă? Dacă pierd pe cineva tânăr, răvășesc multe alte destine. Dacă pierd pe cineva în vârstă, nimic nu generează mai puțină suferință. Din poziția mea deloc comodă, sunt observator de povești și modelator de călătorii. Dar nu știu niciodată ce fac ei după. Nu știu dacă se bucură altfel de tot, când se întorc acasă. Nici nu știu unde se întorc. Îmi imaginez că toți se schimbă și trăiesc cu bucuria în inimă tot timpul rămas.

Am norocul, dincolo de durere și suferință, să pot percepe altfel orice înșiruire de detalii, fenomene, întâmplări aparent întâmplătoare. Curge prin mine o empatie aparte și știu că nu voi putea niciodată să ating ataraxia, detașarea rece, cu rol chipurile protector; nici n-ar fi bine așa. Vreau să rămân ancorat în poveștile pacienților, alături de luptele lor, de durere și suferință. Vreau să gust din momentele de liniște, de reușită, de învingere a bolii sau chiar a morții.

Vreau să rămân în locul imprecis delimitat, din care pot să le spun cu o oarecare autoritate tuturor să-și trăiască viața cât mai bine, cu grijă, iubire, recunoștință, moderație, uimire, apropiere, lupte, curaj. Atât cât e ea.

Din punctul în care am stat pe vârfuri de multe ori am observat că se moare extrem de ușor.

 

Un editorial de dr. Vasi Rădulescu, fondator #leapșadesănătate

Cum ne poți susțineVasi Rădulescu este fondatorul proiectului #leapșadesănătate. Scrie de ani buni despre părțile bune sau mai puțin bune ale sistemului medical românesc și a fost ales Cel mai bun medic comunicator la premiile COPAC 2018.

Dacă apreciezi munca noastră de a realiza o educație medicală veritabilă, ne poți susține cu o sumă modestă în fiecare lună, folosind platforma Patreon. Pentru noi va conta enorm. Mulțumim.

devino patron ⇒