Fericirea mea e o pungă de pufuleți
imagine arhiva proprie Vasi Rădulescu

Aceasta nu este o simplă pungă de pufuleți. Ea ascunde în spate o poveste.

Fără să știm, avem locuri speciale rezervate în inima noastră pentru fiecare persoană bună pe care o vom întâlni. Ea apare, intră chiar acolo unde trebuie, niciodată în altă parte. Și inima noastră devine mai bucuroasă, mai sănătoasă, mai frumoasă. Și mergem altfel înainte.

Eram rezident și abia mă mișcam printre cazurile grave. Îmi tremurau mâinile când trebuia să palpez un abdomen ciuruit de acele de insulină sau să auscult o inimă prin care sângele curgea în toate sensurile, din cauza defectelor valvulare multiple. Oameni cu rezervele la pământ, ce abia se mai țineau pe picioare. Când am văzut-o prima oară, m-a uimit cu liniștea dumneaei, dincolo de tabloul clinic nu tocmai grozav. Venise în insuficiență cardiacă, cu fibrilație atrială, cu picioarele umflate, cu respirație grea. Soțul doamnei A. avea doi metri înălțime și era, cum mai zic eu unora, un munte de gingășie. Îi căra toate lucrurile, venea zilnic să o viziteze, chiar dacă afară era polei sau soarele ardea, îi cumpăra tot ce avea nevoie, o ținea la curent cu ce se mai întâmpla acasă sau în lume.

O consult și strigă de durere când îi ating partea dreaptă a abdomenului. Pun asta pe seama stazei hepatice date de insuficiența cardiacă avansată. Îi văd echimozele de pe abdomen – își făcea insulină de patru ori pe zi. Încercam să înțeleg toată situația și să mă pun în locul pacientei. Nu puteam, oricum aș fi abordat empatia. La câteva zile distanță, picioarele i se dezumflaseră, respirația era mai bună, se ridica să facă niște pași prin salon. O văd cum caută prin noptiera patului dumneaei, cu greutate. Scoate de acolo o pungă de pufuleți, o desface, împrăștie mirosul peste tot, îi mănâncă zgomotos și se umple de firimiturile galbene, pe care le aruncă printr-un scuturat cu mâinile. Probabil m-a văzut cu coada ochiului; stăteam la birou și mă uitam prin foi. Se întinde greoi și mai scoate o pungă. O desface și o mănâncă în același mod. Schițez un zâmbet și o observ cum se bucură de fiecare pufulete. Se scutură iar. Apoi duce din nou mâna spre sertar, mai scoate o pungă, mi-o așază în față. „Luați și dumneavoastră, că-s tare buni.”

I-am luat și i-am mâncat în camera rezidenților, acolo unde se scriu foi, se fac externări, se printează sute de coli și se discută aprins pe seama unor cazuri. E forfotă, înghesuială, zgomot. Când am consumat pufuleții, nu mai conta nimic în jurul meu. Din acea zi, doamna A. îmi dădea câte o pungă. Zilnic. Devenise, fără să știe, dealerul meu care îmi livra fericire.

A stat trei săptămâni internată. Apoi, în următorii doi ani, a locuit mai mult în spital decât acasă. Venea slăbită, dar reușeam cumva să reechilibrăm lucrurile și pleca pe picioare. După două-trei săptămâni, apărea iar. Muntele de gingășie, soțul ei, căra cuminte hainele, sticlele de apă, săpunelul, hârtia igienică, prosoapele, pungile de pufuleți. I-am spus cândva că plăcerea asta măruntă nu-i face tocmai bine, că pufuleții au și sare, iar sarea agravează problemele inimii. „Nu-mi luați și plăcerea asta, domnule doctor. Vă implor.” Și am decis să nu i-o iau, primind dezlegare la o pungă pe zi. De fiecare dată o vedeam cum îi mănâncă, rupându-se de orice boală. Eu mă retrăgeam pe undeva și-i mâncam pe ai mei, rupându-mă de orice gând greu. Aveam suficiente.

Timpul a zburat pe deasupra lanului de porumb, gâdilând părinții pufuleților. La un moment dat, ne-am întrebat de ce nu mai apare doamna A. la spital. Existau două posibilități: fie se simțea bine, fie… Din păcate fusese a doua, pe care nici nu mai e nevoie să o specific clar.

Există o zonă din creierul nostru în care se fac asocieri interesante între anumite obiecte, mirosuri, imagini, culori, gusturi și persoane. Un anumit parfum îți pune vie în corp o iubire veche. Un mănunchi de margarete îți amintește de o alta și-ți împrăștie prin tine toate senzațiile și sentimentele de atunci. O pungă de pufuleți îți aduce în prim-plan o pacientă și o vezi clar, de parcă e lângă tine. O palpezi cu mâinile tremurânde, îi vezi echimozele, îi ausculți suflurile cardiace și-i spui că totul va fi bine. Acea arie a hipocampului funcționează pe asocieri și povești, renăscând imediat trecutul, trăgându-l brusc în prezent, cu valuri de emoții.

Când mănânc pufuleți, îmi aduc aminte de doamna A.

Cred că ne aducem aminte cu toții de cineva atunci când facem câte un lucru aparent mărunt, în jurul căruia, cândva, s-a legat o frumoasă poveste. E un mecanism care ne apropie de trecut și asta nu ne face niciun rău, ba din contră. Apoi mergem altfel înainte.

 

Un material de dr. Vasi Rădulescu, fondator #leapșadesănătate

Cum ne poți susțineVasi Rădulescu este fondatorul proiectului #leapșadesănătate. Scrie de ani buni despre părțile bune sau mai puțin bune ale sistemului medical românesc și a fost ales Cel mai bun medic comunicator la premiile COPAC 2018. A scris două cărți, Dragă inimă și Culorile uitării, care pot fi găsite la bookzone într-un pachet la preț special.

Dacă apreciezi munca noastră de a realiza o educație medicală veritabilă, ne poți susține cu o sumă modestă în fiecare lună, folosind platforma Patreon. Pentru noi va conta enorm. Mulțumim.

devino patron ⇒