Ce-am strâns în memoria noastră ne reprezintă.
imagine Dreamstime

În creierul uman, informația ajunge pe căi electrochimice și se stochează în neuroni, producând memoria. În fiecare zi, toate ideile se rearanjează și pot chiar trece din neuron în neuron; altele noi își fac loc și, cu fiecare secundă în plus, devenim altă persoană. Eu sunt memoria mea și nu exist dincolo de ea. Merg înainte, uneori având acces rapid la detalii din trecut, alteori cu blocaje aparent inexplicabile. Uneori trag de timpurile vechi spre păturile conștientului și realizez că trecutul nu e unul fix, ci suferă mereu schimbări – pot fi plantate adaosuri ce par perfect reale și cu toate acestea nu s-au întâmplat niciodată. Creierul e un maestru al manipulării prezentului, trecutului și viitorului. Șlefuiește trecutul după bunul plac; ce ne aducem noi aminte e altceva decât cele trăite cu adevărat. Șlefuiește prezentul, făcând mereu comparații, selecționând anumite informații la nivel subconștient, discriminând grosolan unele date. Șlefuiește viitorul, pentru că nu de puține ori apucăm să trăim întâmplări care au legătură cu altele, în    așa-numita sincronicitate. Sunt oameni care cred că mintea umană poate construi tot ce ne înconjoară, putând concretiza viitorul. Sunt alții, destul de mulți, care susțin că totul e o simulare.

Suntem ancorați cu toate simțurile într-un prezent continuu și ce procesăm devine memorie, automat trecut, iar ce ne vine din față pe o bandă rulantă, incert și cu o grămadă de posibilități, își va găsi locul în același prezent, apoi în aceeași memorie. Ne transformăm perpetuu. Când căutăm prin hăul din noi, găsim memoria. Copilăria, o întâlnire, o atingere, o îmbrățișare, o poezie, o poveste, toate sunt acolo și ne definesc. Fără aceste date stocate în noi suntem nuli, lipsiți de personalitate și împlicit de puterea de a ne dezvolta, pentru că ce ne face să evoluăm e tocmai dobândirea neuronală, restructurarea memoriei întregi sub stimuli diverși.

Ne purtăm viața după noi și acel drum pe care-l construim sub tălpi fără oprire poate fi văzut și din această perspectivă a memoriei, care tot cărămidă cu cărămidă se realizează, într-o procesare mare consumatoare de energie. Ar trebui să fim recunoscători acestui proces sublim, pentru că fără el n-am fi capabili de versiuni mai bune care să ne uimească până și pe noi, n-am putea face introspecții, n-am fi în stare de melancolii, reflexii, meditații, n-am putea scrie, n-am putea vorbi. Cel mai important, n-am putea visa, acel mecanism de debridare neuronală încă plin de mistic și mister.

Ce-am strâns în memoria noastră ne reprezintă. Până la final, dacă trăim preponderent pentru noi, cu o implicare minimală în viețile celorlalți, vom avea o rolă de film poate satisfăcătoare pentru propriul ego. Dacă avem și o implicare genuină în viețile celorlalți, indiferent de etățile lor, vom modifica și memoria acestora, dar o vom influența enorm mai ales pe a noastră, devenind versiuni generatoare de uimire, calm, iubire, atribute pe care le vom ține în noi și le vom exterioriza frecvent, în acte creative, mobilizatoare, chiar salutare. Interacțiunile între oameni nasc povești, cele mai frumoase memorii.

 

Un text de Vasi Rădulescu

Cum ne poți susțineVasi Rădulescu este fondatorul proiectului #leapșadesănătate. Scrie de ani buni despre părțile bune sau mai puțin bune ale sistemului medical românesc și a fost ales Cel mai bun medic comunicator la premiile COPAC 2018.

Dacă apreciezi munca noastră de a realiza o educație medicală veritabilă, ne poți susține cu o sumă modestă în fiecare lună, folosind platforma Patreon. Pentru noi va conta enorm. Mulțumim.

devino patron ⇒