Maladia uitării patologice

Când eram mic, descoperisem undeva termenul Alzheimer, îmi rămăsese întipărit în scoarță și am luat cărțile care aveau tangență cu medicina, încercând să citesc mai multe despre această suferință. Știam doar că oamenii bolnavi de maladia Alzheimer uită. Nu era însă nimic dubios, pentru că actul uitării e deosebit de util creierului; dacă am reține toate informațiile pe care le primim în cantități copleșitoare de la analizori, practic am înnebuni, astfel că debarasarea controlată e necesară. Filtrele de memorie acționează în cascadă, prioritizând informația. Ce avem nevoie mai departe sau ce dorim volitiv să ținem minte aranjăm în structuri neuronale complexe, ce implică miliarde de neuroni interconectați sinaptic, memoria având o bază electrochimică. Nu știm pe deplin cum funcționează creierul, dar facem progrese formidabile. Am descoperit, printre altele, că anumite celule pluripotente se pot transforma în neuroni în zone distincte ale encefalului, pentru că, per se, neuronii nu au capacitatea de diviziune. Procesul acesta de transformare neuronală e limitat și nu poate, deocamdată, să compenseze eventuale distrugeri. Vorbind de distrugeri, în Alzheimer cam asta se întâmplă: anumiți compuși care nu-și au locul în creier ajung acolo și blochează transmiterea neuronală, declanșează atrofia scoarței cerebrale cu ștergerea reliefului cortical, încetinesc procesele electrofizice de propagare a impulsului electric, determină pierderea memoriei. Maladia e frecventă printre persoanele de peste 60 de ani, din păcate încă subdiagnosticată, încă deficitar înțeleasă, încă stigmatizată de populația largă. Fugim de regulă de lucrurile care ne sperie. Etichetăm oamenii drept nebuni, chiar dacă fundamentul așa-zisei nebunii este unul pur chimic. Domeniul acesta al demenței Alzheimer încă sperie, implică etichete, izolări, suferințe.

Ai până la 80% reducere la cărțile scrise de dr. Vasi Rădulescu. Profită acum.

descoperă ofertele ⇨

Am crescut cu o atracție aparte pentru creier, chiar dacă m-am îndreptat ulterior mai mult spre inimă. De ce uitau anumiți oameni, de la cele mai recente amintiri până la cele mai vechi, bazale, uitând până la urmă chiar să respire? Ce se petrecea în capul lor? Am avut seri lungi de studiu, găsind un tratat de neurologie în care mi-am cam prins urechile, pentru că era doldora de termeni complecși și mai ales pentru faptul că era scris în franceză. Cu toată franceza mea începută din clasa a doua, îmi era greu să parcurg textul. Nu voiam să sar în partea de fiziopatologie, dorind să înțeleg puțin arhitectura creierului, ariile sale, rolul fiecăreia, centrii care controlează procesele fundamentale ale corpului, împărțirea neuronală, etapizarea unor mecanisme. Eram nerăbdător să ajung la capitolul demențelor. Serile treceau și, sub lumina lămpii cu bec clasic, pricepeam încetul cu încetul tainele organului suprem, cocoțat în vârful corpului. Mă amuzam cu vorba lui Edison – stăteam, până la urmă, în noapte cu ajutorul invenției sale – care spunea că treaba corpului e să plimbe creierul de colo-colo. Intram din ce în ce mai adânc pe un teritoriu plin de mister, mai ales că făcusem cunoștință din reviste sau de la televizor cu personaje care, după accidentări sau nașteri cu defecte serioase, dezvoltaseră abilități de geniu. Unul putea citi două pagini în același timp și memora biblioteci întregi (Kim Peek, născut fără corpul calos, structura care unește emisferele). Altul putea desena o panoramă după ce privea orașul câteva secunde, ținând minte toate detaliile clădirilor. Altul scotea mii de zecimale din Pi, cu o memorie fotografică impresionantă (vedea anumite culori care se derulau și fiecare avea asignată o cifră). Totuși, acestea erau cazuri izolate, de așa-numiți savanți. Mai veneau părerile oamenilor învățați din anumite timpuri, care ba considerau că ne naștem tabula rasa și apoi acumulăm informația, ba susțineau că totul stă deja în noi și nu facem decât să tragem spre suprafață unele lucruri. După Schopenhauer, omul era o ființă cu instincte puține și o adaptare insuficientă la lumea vie, el trebuind să compenseze totul cu inteligența, deci cu procese repetate de învățare. Citind și descoperind tot felul de ingrediente din medie sau din extreme, nu ai cum să nu îndrăgești acest teritoriu care implică neputință, fascinație, curiozitate, suferință. Și-am ajuns la partea de fiziopatologie, adică ce se poate întâmpla rău cu creierul.

În Alzheimer, o substanță numită amiloid de tip beta se depune pe anumite structuri neuronale și împiedică transmiterea nervoasă. Nu se știe precis cum apare această maladie, dar se crede că anumiți factori de risc o potențează, aici incluzând obezitatea, diabetul zaharat, afecțiuni inflamatorii, defecte genetice, înaintarea în vârstă și altele. Boala e mai frecventă după vârsta de 60-65 de ani, dar sunt cazuri cu debut precoce, mai ales cele familiale. În Sindromul Down (trisomie 21, un defect al perechii 21 de cromozomi) apar manifestări tipice de Alzheimer, pentru că o genă de pe cromozomul 21 este alterată și ea răspunde de sinteza amiloidului, fiind o intersectare patologică. Există acum teste genetice, pe lângă analize mai simple, de sânge sau imagistică. S-au făcut progrese mari, dar zona rămâne plină de necunoscute.  O persoană cu Alzheimer uită lucruri, halucinează, nu se orientează eficient, prezintă tulburări de vorbire, este confuză, nu mai poate face activitățile cotidiene de la cele mai grele până la cele mai comune.

Dincolo de partea pur medicală, maladia e văzută ciudat în populație. Există o neînțelegere a ei, cum există un deficit sever în educația medicală generală, etichetare absurdă, multă tristețe, tendință de izolare, capacitate insuficientă de a pune pacienții în medii corespunzătoare nevoilor lor, tratamente momentan ineficiente. În țara noastră, bolnavii de Alzheimer sunt plimbați între neurologie și psihiatrie. Nu există niciun centru special pentru îngrijirea lor, comparabil cu centre deja existente în vest. Populația, neștiutoare de multe ori, judecă acești oameni și spune că sunt nebuni. Lipsa de diagnostic cert e încă larg răspândită. Oamenii nu se prezintă la medic la apariția simptomelor. Copiii se îndepărtează de părinții sau bunicii prinși în acest diagnostic. O sensibilizare aici este absolut necesară. Nu e nimeni nebun, nici chiar atunci când vede submarine galbene plutind sub un corcoduș. Cel puțin până nu se derulează o examinare competentă, nu putem eticheta un om. Nu o facem nici atunci când el primește un diagnostic în sfera psihiatrică, pentru că nimic nu ne garantează că noi nu putem suferi cândva de o afecțiune similară, mai ales în timpurile actuale care predispun la așa ceva. Avem nevoie de deschidere și înțelegere, de braț întins către cei care ne trezesc unele suspiciuni de boli. De fugit e ușor. O poate face oricine.

 

Un text de Vasi Rădulescu

Mesaj importantSunt ultimele ore cu prețuri mici la cărți. Mai mult, folosind codul RDG10%, ai încă o extrareducere sănătoasă. Profită!

profită acum ⇨